De curand mi s-au imbolnavit 2 orhidee pe care nu m-am priceput sa le doftoricesc singura, asa ca am apelat la sfatul unor cunoscatori. Poate voi descrie candva incercarea mea de a le recupera, dar deocamdata sunt hotarata sa ma documentez mai bine in legatura cu o crestere optima a plantelor. Si voi incepe cu hibiscusii, care sunt febletea mea. Prima lectie am avut-o chiar azi - o parte a unui capitol dintr-o carte despre hibiscusi. Inainte sa incep, o salut pe Mihaela, care a gasit acest blog uitat, si l-a adaugat in lista ei de bloguri. :) Si acum incepe lectia. Shht si atentie maxima! :D




Cartea, HIBISCUS - Queen of the Flowers (First Edition) by Jim Howie, poate fi consultata aici:




Asadar, prima mea lectie, o parte din capitolul 5 al acestei carti:


Substantele nutritive necesare plantelor

Plantele au nevoie de anumite substante pentru a se dezvolta în mod adecvat. Unele dintre aceste substante sunt de obicei prezente în sol în cantităţi adecvate, în timp ce altele se pot gasi in cantitati foarte mici. Se intampla, insa si ca substantele prezente in sol sa nu poata fi accesibile plantelor datorita naturii solului. Ori de cate ori unul din substantele esentiale pentru cresterea sanatoasa a plantei se va afla in cantitare redusa, el va trebui furnizat printr-un anumit tip de ingrasamant.

Este general valabil ca un ingrasamant echilibrat (ce poate fi gasit in comert), precum si mentinerea solului la un pH adecvat, asigura hibiscusilor cea mai ieftina si stabila fertilitate.

Chimia ingrasamintelor si reactia lor cu solul este complexa, insa principiile esentiale pot fi intelese de orice gradinar amator.

Acest articol vrea sa-i ajute pe crescatorii amatori de hibiscus sa aleaga ingrasamantul potrivit si sa-l aplice  corect.

Nutrientii esentiali ai plantelor

Toate plantele au nevoie de cel putin 16 elemente esentiale pentru a creste si a inflori normal. Trei dintre aceste elemente esentiale, carbonul (C), hidrogenul (H) si oxigenul (O) ii sunt furnizate plantei prin apa si aer.

Din restul de 13 elemente nutritive esentiale, 6 sunt necesare plantei in cantitati relativ mari si sunt numite macroelemente, in timp ce alte 7 sunt necesare in cantitati mult mai mici si sunt numite microelemente sau oligoelemente. Cele 6 macroelemente sunt: azotul (N), fosforul (P), potasiul (K), calciul (Ca), magneziul (Mg), şi sulful (S). Cele 7 microelemente sunt  fierul (Fe), manganul (Mn), zincul (Zn), cuprul (Cu), borul (B), molibdenul (Mo), şi clorul (Cl).

Aceste substante nutritive joaca roluri diferite in cresterea si dezvoltarea plantelor. Iata rolul catorva dintre principalele elemente nutritive:

Azotul este elementul de crestere. Este esential pentru formarea proteinelor si a clorofilei si este necesar dezvoltarii frunzelor si tuplinii. Azotul da o culoare verde inchis plantelor, insa azotul in exces duce la o crestere vegetativa intensa, dezavantajand inflorirea.

Fosforul este important pentru formarea radacinii, depozitarea energiei si productia de seminte. Produce o dezvoltare rapida a radacinii la plantele tinere.

Potasiul este important pentru formarea tesuturilor plantei si a florilor si ajuta la intarirea tulpinii si cresterea frunzelor. Potasiul actioneaza ca un tonic general si ofera o vigoare crescuta plantei, precum si rezistenta la boli.

Magneziul este o parte esentiala a moleculei de clorofila. De asemenea este important in productia de seminte si ajuta la absortia altor nutrienti.


Simptome ale carentei de nutrienti la plante

O carenta a unuia sau mai multor elemente esentiale din cele 16 va determina la planta manifestarea unor simptome de crestere anormala: decolorarea, ingalbenirea (cloroza) frunzelor, frunze de dimensiuni mici, arii moarte pe frunze (necroza), crestere distorsionata, etc. Deficitului unui element va produce un simptom diferit de cel produs de deficitul altui element, cu toate acestea, gradinarii amatori vor gasi adesea dificil sa deosebeasca un simptom de altul. Trebuie mentionat si ca multe dintre aceste deficiente produc simptome ce par identice unui observator ce nu este obisnuit sa le observe, de asemeni, plante diferite, dar cu o deficienta asemanatoare, pot prezenta simptome usor diferite. Din aceste motive, studiul de recunoastere a principalelor cele mai intalnite deficiente nutritive presupune practica si cere experimentare si familiarizarea cu cresterea plantelor.

Cele mai multe dintre deficientele macroelementelor apar la frunzele mature sau de jos ale plantei, in timp ce deficientele microelementelor pot fi observate la frunzele tinere dispuse spre varful ramurilor.

Daca se aplica regulat un ingrasamant complet echilibrat, deficientele de azot, fosfor si potasiu vor fi rare.

Iata cele mai frecvent intalnite deficiente nutritionale la hibiscus:

De azot: Frunzele mature devin galbui (clorotice). Frunzele sunt in mod egal afectate, inclusiv nervurile, progresand de la verde deschis la galben.

De potasiu: frunzele mature capata o culoare maro la varfuri si margini, in timp ce in rest raman verzi.

De magneziu: frunzele mature devin galbui-bronz cu verde persistent la varf si in zona dintre nervuri.

De fier: frunzele tinere devin galbui sau pal-galbui, in timp ce nervurile raman verzi. Frunzele pot fi mai mici decat in mod normal.

De mangan: este aproape similar cu deficitul de fier. Frunzele tinere devin verzui-galbui in timp ce nervurile raman inchise la culoare, insa ariile verzi aflate de-a lungul nervurilor sunt mai intinse/mari decat sunt la un deficit de fier, si de asemeni, nu intervine nici o reducere a dimensiunii frunzei.

Zinc: frunzele tinere sunt mici, apropiate, palide sau clorotice (galnui) si cel mai adesea sunt rasucite intr-o parte si par plisate.

Molibden: pe frunzele mature apoi pe cele tinere pot aparea pete. Frunzele tinere devin lungi capatand textura pielii, si pot fi inconvoiate ca o lingura. Acest fenomen e cunoscut sub numele de 'frunza curea', in care frunzele se ingusteaza, nervurile ajungand aproape paralele iar florile de asemenea pot fi deformate. Deficitul de Molibden poate aparea si disparea sporadic, din motive inca necunoscute, simptomele disparand singure, fara un tratament anume. Aceste simptome sunt similare cu cele provocate de erbicide si nu trebuiesc confundate cu ele.

Intelegerea etichetei ingrasamantului

Un ingrasamant este o substanta utilizata in scopul furnizarii unuia sau mai multor elemente esentiale pentru cresterea si dezvoltarea normala a plantei.

Analiza (N-P-K) va va spune raportul procentelor de greutate dintre azot, fosfor si potasiu in ingrasamantul pe care il cumparati. Analiza unui ingrasamant apare pe eticheta sub forma unui sir de trei numere, ca de exemplu 5-5-5. Primul numar indica procentul de azot (N), al doilea de fosfor (P) si al treilea indica procentul de potasiu (K).

Ingrasamantul complet continte azot, fosfor si potasiu, in timp ce ingrasamantul incomplet contine unul sau doua din aceste substante nutritive, si nu trei. Retineti ca termenul 'complet' aplicat la ingrasamant nu inseamna ca un produs contine toate elementele esentiale (macro si micro), ci doar pe acestea trei. Un ingrasamant poate fi complet si totusi sa-i lipseasca alte substante nutritive importante, cum ar fi magneziu, fier sau zinc.

Ingrasamantul echilibrat contine azot, fosfor si potasiu, cu azot si potasiu in procente egale in timp ce procentul de fosfor poate diferi. Astfel, un ingrasamant 5-5-5 sau 7-2-7 ar putea fi considerat un fertilizator echilibrat.

Raportul elementelor ingrasamantului se refera la valoarea relativa dintre procentul de azot, fosfor si potasiu din ingrasamant. Un ingrasamant 4-6-8 contine de 1.5 ori mai mult fosfor decat azot si de 2 ori mai mult potasiu decat azot prin urmare, ar putea fi numit ingrasamant cu raport de 1-1.5-2. Orice alt ingrasamant cu raport  1-1.5-2, ca de exemplu 6-9-12 va furniza aceleasi cantitati din cei 3 principali nutrienti daca rata de aplicare e ajustata corespunzator. De exemplu, 2 cani de 6-9-12 va furniza aceeasi cantitate de N, P si K precum 3 cani de 4-6-8. Astfel, ingrasamantul 6-9-12 este in esenta acelasi cu 4-6-8, ceilalti factori fiind identici, insa fiecare ingrasamant trebuie folosit utilizandu-se o rata diferita.

Eticheta ingrasamantului contine informatii valoroase. Din pacate, gradinarii amatori nu-i acorda multa importanta. Va trebui sa faceti o practica din a citi eticheta atunci cand cumparati un fertilizator. Scopul etichetei ingrasamantului este de a va spune ce cumparati. Aveti posibilitatea sa selectati ingrasamantul cel mai bun pentru plantele dvs. doar daca intelegeti informatiile de pe eticheta.


Surse de azot: Eticheta ingrasamantului contine o lista cu 4 forme de azot, care impreuna insumeaza procentul total de azot din ingrasamant: azot nitrat, azot amoniacal, azot organic solubil in apa si azot insolubil in apa.

Plantele pot absorbi azot doar din formele nitrate si amoniacale. Azotul nitrat se infiltreaza cu usurinta in timpul ploilor puternice. Azotul amoniacal este mai rezistent la aceasta infiltrare comparativ cu azotul nitrat, insa este convertit la forma nitrata destul de rapid, in timp de doua pana la trei saptamani, de bacteriile din sol.



  Azotul amoniacal este preferat azotului nitrat in cazul hibiscusului datorita rezistentei la infiltrare si pentru ca, se pare, ajuta inflorirea.




Azotul organic solubil in apa se transforma in azot amoniacal la cateva zile dupa ce este aplicat pe sol. Din acest motiv, azotul organic solubil in apa prezent pe eticheta ingrasamantului poate fi considerat echivalentul azotului amoniacal. Principala sursa de azot organic solubil in apa este ureea. Ureea nu este un element organic ci un produs sintetic.

Azotul insolubil in apa provine aproape in intregime de la surse naturale organice, precum semintele macinate, namolurile provenite de la statiile de epurare, fainurile proteice. Trebuie convertit in azot amoniacal de catre organismele din sol inainte de a fi folosit de plante, iar conversia are loc gradual. Datorita descompunerii sale lente si a rezistentei la infiltrare, este de preferat a se gasi in ingrasamant, chiar daca aceasta forma de azot este mult mai scumpa decat altele.


Fosforul - Cele mai multe plante, inclusiv hibiscusul, nu au nevoie de la fel de mult fosfor pe cat au de azot si potasiu. Fosforul aplicat pe sol nu se infiltreaza si ramane disponibil pentru mai mult timp. Prea mult fosfor, mai ales in soluri alcaline, va bloca multe din microelemente, mai ales fierul. Cand apare acest fenoment, poate dura pana la 12 luni corectarea nivelului de fosfor din sol. Din acest motiv, o formula de ingrasamant relativ scazuta in fosfor, ca de exemplu 7-2-7 este de dorit.


Potasiul este important pentru hibiscus, in special in productia florilor. Clorura de potasiu (KCl) este cea mai ieftina sursa de potasiu si ca atare, se gaseste frecvent in fertilizatori insa nu este de dorit datorita nivelului sau mare de clorura.

In cazul in care apare apare o carenta de magneziu, se poate folosi sulfatul de magneziu (sarurile Epsom). Adesea, aplicarea de magneziu pe sol nu va avea un efect imediat daca deficitul este sever. Pulverizarea frunzisului cu o solutie de 60 de grame de sulfat de magneziu si 4.5 l apa, poate fi de ajutor.

Sulful - De obicei exista suficient sulf in apa si fertilizatorul care ii sunt furnizati plantei, pentru a satisface cererea ei de acest macroelement. Se poate ca sulful sa nu fie listat pe eticheta, dar este furnizat de multe substante din fertilizator: sulfatul de amoniu, sulfatul de potasiu. Sulful poate fi listat ca hrana secundara pentru planta daca este adaugat pentru a forma un ingrasamant acid, dar chiar daca sulful nu e mentionat, nu aveti motive sa va ingrijorati.

Calciul - Daca pH-ul solului este pastrat in intervalul corespunzator, atunci exista suficient calciu in sol pentru o crestere normala a plantei. Daca se foloseste var agricol sau dolomita pentru a mentine pH-ul solului mai mare de 5.5, nu veti mai avea motive sa va ingrijorati in prinvinta calciului. Dolomita contine si magneziu ceea ce este foarte bine.

Oligoelementele (microelementele) - Este recomandat sa aveti toate solurile analizate de un specialist inainte de a adauga vreun microelement solului deoarece acestea pot deveni toxice pentru plante daca exista mai multe din ele aflate intr-o forma disponibila ei. 'Forma disponibila' inseamna ca microelementele sunt prezente in cantitatile cerute dar intr-o forma ce le face accesibile plantei. Nu este de folos adaugarea de microelemente, si schimbarea pH-ului solului. De exemplu, carentele de oligoelemente sunt adesea intalnite la solurile pe care s-a aplicat var agricol prea mult. Adaugarea de microelemente nu ar avea nici un efect, deoarece varul agricol le-ar face nedisponibile.

Cresterea aciditatii solului prin adaugarea de sulf va creste mult disponibilitatea tuturor oligoelementelor cu exceptia molibdenului. Fierul este unul din cele mai abundente minerale intalnite in sol, insa doar o cantitate mica este prezenta intr-o forma disponibila plantelor.

Clorofila, ceea ce da culoarea verde plantei, necesita fier pentru a fi formata, si de aceea carenta de fier se manifesta imediat prin ingalbenirea frunzelor deoarece nu le este furnizata suficienta clorofila. Insa aceasta nu inseamna ca nu exista deloc fier in sol. Probabil ca este suficient pentru nevoile plantei dar varul agricol a marit pH-ul solului intr-atat incat s-a format hidroxidul de fier insolubil, care nu este disponibil plantelor. Odata ce solul este acidificat prin adaugarea de sulf, fierul devine solubil si disponibil plantelor.

Oligoelementele - Au hibiscusii nevoie de ele?*

Raspunsul la aceasta intrebare este afirmativ, dar urmatoarea intrebare ce urmeaza este cum stim daca solul are vreo carenta de oligoelemente? Acest lucru poate fi observat la 'plantele indicatoare'. Cel mai bun indicator al deficitului de bor este sfecla. Acestea vor avea radacini crapate si unele vor muri chiar daca au frunzele intens colorate.

Citricele sunt de asemenea ghizi buni, caci fructele lor vor fi uscate si nesuculente. Pentru a corecta acest deficit de bor (presupunand ca nu are o reactie alcalina), aplicati borax pe suprafata solului  folosind o rata de 40g pe 10m2 - boraxul poate fi amestecat cu solul pentru o aplicare mai usoara sau pulverizat pe frunze intr-o solutie de 30g la 7 l de apa.

Aveti grija la cantitatea de borax utilizata! Folositi doar cantitatile indicate, altfel pot interveni ranirea plantei sau chiar moartea. Amintiti-va sa nu executati aceasta operatiune la caldura zilei!

Deficitul de molibden este descris ca fiind asociat cu hibiscusul si este de obicei numit 'frunza curea'. Frunzele afectate, desi verde inchis la culoare, sunt pipernicite si stranse lateral, nervurile sunt proemninente si distorsionate. Florile plantei afectate nu se deschid normal, iar petalele tind sa se contopeasca. Plantele afectate trebuiesc pulverizate cu o solutie de amoniu sau molibdat de sodiu in concentratie de 30g la 27 l de apa pana la umezirea frunzelor.

Cuprul si zincul sunt de asemenea oligoelemente importante. Efectul metabolismului cuprului in planta nu este cunoscut in profunzile, dar s-a demonstrat ca e prezent in anumite proteine, cu caracter de enzime. Aceste enzime ajuta anumite procese chimice si de crestere. Cuprul pare sa ajute la formarea de vitamina A. O deficienta de cupru duce la ingalbenirea si caderea frunzelor si uscarea ramurilor incepand de la varf. In acest caz citricele dvs. sunt buni indicatori ai deficitului. Daca apare fenomenul de mai sus, solul dvs. are un deficit de cupru.

Deficienta de zinc duce la formarea de frunze mici si grupate impreuna sub forma unei rozete iar plantele sunt pipernicite. Pentru a depasi deficitul de zinc, e necesara pulverizarea plantelor cu o solutie de sulfat de zinc (45 g) si var agricol hitratat (20 g) la 4.5 l apa. Cel mai bun moment pentru aceasta pulverizare este primavara sau la inceputul verii.

Limbajul prin semne al plantelor


Frunze afectate                         Semne                      Elementul deficitar

Toate frunzele     Pipernicite, nervuri galbui, adesea rosii              Azot

Frunze mature     Mici, rasucite, decolorate                                  Zinc
                          Galben pestrit, violacee                                    Fosfor

Frunze tinere       Gri, cu pete galbene, nervuri verzi                    Magneziu      
                          Margini violacee si sfaramicioase                      Potasiu
                          Ofilite, apa nu ajuta                                         Cupru
                          Ingalbenite, toate nervurile verzi                      Mangan
                          Ingalbenite, toate nervurile mari verzi               Fier
                          Ingalbenite, nici o nervura verde                      Sulf
                          Doar baza frunzei ingalbenita                           Bor
                          Varfuri si margini doar ingalbenite                    Calciu               


*s-a scris in 1980  
(va urma)